Nimeni nu știe de ce democrației de pe la noi i se spune dâmbovițeană. Poate din cauză că Dâmbovița e tangentă cu groapa de gunoi de la Glina? Poate din cauză că peștii care au ghinionul să ajungă în ea, când se deschide barajul de la Ciurel, nu mai au nicio șansă să scape cu viață? Pentru că de la Glina în jos, apa devine irespirabilă pentru pești.
Dâmbovița nu știe, spre norocul ei, ce adjectiv a ajuns să fie. Și nici bibanii sau șalăii nu au nicio idee despre ce-i așteaptă odată ajunși în ea: parașutiști, sacoșari, pescari semisportivi sau apă infestată de la Glina în jos. Dacă scapă de toate astea, nu vor scăpa de următoarea secare a Dâmboviței de către cei de la Apanova.
Dintre toate scenariile posibile, peștii dâmbovițeni ar alege probabil să fie prinși de Dan.
Dan are Dâmbovițele lui. Una e în trafic, alta la birou, alta implică niște drumuri lunare la o bancă timp de câteva zeci de ani de acum încolo. Când prinde un moment liber însă, fuge în lumea lui, pe Splai. Pe Dâmbovița.
Parchează miraculos între doi platani, pe o bordură înaltă, genul după care se dă în vânt orice propietar de service auto. Sau orice primar care ar cumpăra borduri la suprapreț, eventual de la nevastă-sa. Din portbagaj scoate o lansetă XML Cabelas, pe care e montată o mulinetă Okuma Ceymar. Firul textil e un Sunline verde palid de 8 livre, o amintire spălăcită a culorii pe care o avea acum un an. Un jig de 3 grame e atașat în grabă la agrafa palomarizată deja pe fir. Urmează imediat un grub minuscul, de proveniență dubioasă.
„Am început să pescuiesc chiar pe Dâmbovița, acum câțiva ani. Cu spinningul nu a fost dragoste, a fost obsesie la prima vedere. Mă trezeam mai devreme, să prind câteva ore de pescuit până să ajung la muncă. Iar seara, mai prindeam două ore. Cel puțin!”
Un pescar bătrân, cu care se saluta zilnic pe Dâmbovița de mai bine de o lună, a intrat în vorbă cu el.
Ești căsătorit?
Da.
Copii ai?
Da.
E bine. Dacă te apucai de pescuit înainte, nu-ți mai trebuia familie.
Deși l-a amuzat la început, remarca bătrânului a ajuns încet-încet să-l întristeze.
„Intram pe forumul răpitori.ro de cel puțin 10 ori pe zi. Mai ales la rubrica de anunțuri. Scanam toate ofertele magazinelor, ajunsesem să le știu pe dinafară – prețuri, noutăți, lichidări de stoc, reduceri. Imi dădeam seama că exagerez atât cu cumpărăturile, cât și cu motivele false pe care le inventam să mai stau la pescuit. Încă o oră. Și încă una. Mă jucam cu cel mic pescuind în casă piese Lego. Vorbeam cu ea și mintea îmi zbura la reducerea pe care ar putea-o avea Shimano Stella de Black Friday. Echilibrul încă mai exista…dar doar pe alocuri.”
Ceva trebuia făcut. Renunțarea la pescuit nu era de luat în calcul la ce stres (zice el) avea de suportat la muncă. Iar pescuitul este cel mai bun destresant: „Nu provoacă mahmureală și e mai frecvent ca sexul. Hihihi!”.
Partidele de pescuit au început să se rărească. Dar au început să crească în calitate. Dunăre, incinte, baraje, Deltă. O singură ieșire pe săptămâna, cel mult, dar foarte atent pregătită. La limita maniacalității. Uneori pescuia împreună cu ea, atunci chiar simțea că echilibrul e mai la îndemână ca oricând. Din snopul de lansete și grămada de mulinete au mai rămas doar câteva, dar bune. Inclusiv cele de „tăvăleală”, ca cele cu care pescuiește acum și se află nonstop în portbagaj.
„Am un dulap plin de năluci. Mi-ar ajunge câțiva ani. Nu mai cumpăr nimic. Bine, așa aș vrea. Au fost ieri niște reduceri la gumele Lunker City… de nerefuzat. Dar altele nu mai iau. Cred. Sper!”
Sâmbătă Dan va fi naș. Duminică va fi pe Varlaam. Echilibrul? „E maxim!” spune în timp ce mulinează în gol.
„Nu poția avea pretenția unui echilibru exterior fără unul interior. Iar echilibrul interior vine și din pescuit. E ceva la granița misticului. Gândește-te doar la credința cu care faci fiecare lanseu. Dacă nu ești convins că vei avea un atac la următoarea lansare, ai prinde pește rar și doar întâmplător. Dar crezi, și lansezi, iar crezi, iar lansezi, ore după ore după ore. La un moment dat, credința îți este răsplătită și peștele apare. Știu, credința asta nu mută munții. Nu e genul de credință cu care urci Dealul Mitropoliei, dar e cea la care excelez eu, acum. Pentru mine, e suficient.” Iar Dâmbovița e întotdeauna aproape, atunci când Delta nu e.
L-am lăsat pe Dan la Semănătoarea, vizavi de clădirea cu birouri de sticlă și Regina Maria la parter. Are o privire mulțumită, bănuiesc că are legătură cu forfota din open office-urile de vizavi. Ar putea fi și el într-unul dintre birourile acelea. Dar nu e.
E 9 seara, felinarele s-au aprins, iar el tocmai a prins un biban mic. Singurul pe ziua aceea, singurul care conta.
P.S. Nu îl cheamă Dan. Cu excepția cazului în care pe tine… chiar te cheamă Dan.
Sursa foto: aici
